(capitol din cartea «Apocalipsa în rusă»)

Astăzi rușii așteaptă sosirea țarului rus. Și bineînțeles, așa cum se întîmplă în Rusia și în întreaga lume, există mulți impostori. Și cum să distingi un adevărat rege de un impostor? Voi vorbi despre asta în două articole.

Inițiere

Eu iarăși mă pornisem în orașul Orel, la  Ludmila Mihailovna, fiindcă prietenii mi-au spus că la sfîrșitul verii ea planifică să organizeze seminare de al doilea nivel, care vor oferi o înțelegere extinsă a întrebărilor privind  lucrare cu omul, cu carma,  cu genul, adică, mai exact, cu totul, ce era necesar pentru mine în acel moment. Am colectat niște bani pentru călătorie și cazare, și am plecat cu un singur scop: pentru a umple bagajul de cunoștințe și a clarifica unele aspecte încă obscure ale muncii noastre spirituale. Acum la Orel mă ducea  aspirația mai conștientă a ucenicului  către cunoaștere, deoarece perioada inițială de formarea mea a fost pentru mine, așa cum mi se părea, finisată. Totul a fost luat în considerare: data de plecare, precum și informații despre locație, și întrebările financiare, dar, așa cum se întîmplă în viața reală, totul a decurs după un scenariu, necunoscut pentru mine.
Eu m-am angajat la un loc de muncă în Orel, deoarece seminarele se amînau. Ludmila Mihailovna a fost mereu în deplasare, banii pe care-i pregătisem pentru studiu și trai, se terminau. Și dacă am venit vara, pentru cîteva săptămâni, în haine și încălțăminte ușoară, au trecut cîteva luni, a venit toamna rece.

Prietenii mei și rudele noi m-au îmbrăcat în haine calde. Am locuit într-un apartament, arendat de copiii mei. Am lucrat ca designer grafic după specialitate. Dar atmosfera iubirii și înțelegerii, îmbunătățirii spirituale a fost prezentă tot timpul. Ludmila Mihailovna a avut mulți studenți cu care m-am întîlnit, am vorbit, am lucrat. Și deși viața mea nu a putut fi numită ideală, din punctul de vedere al vieții și a confortului, eu, persoana nepretențioasă, am decis că voi pleca din Orel doar cu o victorie, altfel nu ar avea nici un rost să vin aici.

Timpul trecea, a venit  iarna, se apropia Crăciunul. Ginerele meu Roman urma să meargă la Moscova pentru articole de artă: vopsele, hîrtie etc. L-am rugat să-mi  cumpere cărți și casete pentru mine cu muzică pentru meditație. La Chișinău aceasta a fost un deficit și prețurile au fost mult mai mari. Roma a acceptat și a început să se pregătească pentru plecare.

Eu m-m închis într-o odaie mică în care am trăit, ca într-o celulă, în ultimele luni, am cerut permisiunea Domnului pentru o lucrare spirituală și m-am dus la maestrul meu spiritual în constelația Pleiadelor. Zilele înainte de sărbătoare și vanitatea nu erau pentru mine. Am vrut pace și liniște. Pe cer în Templul Alb a lui Isus Hristos, au fost o mulțime de entități Sfinte. Ei au desfășurat o activitate spirituală legată de Rusia. Și deși acest templu maiestuos este de obicei plin de pace și liniște, astăzi, așa cum se spune, nu a fost unde să cadă un măr. Intrase  soldații cuprinși în veșminte de aur, Sfinți bărbați în haine albe și de aur, toți în cămăși, coroane, cu simboluri personale, cu cruci și mănunchiuri. Fiecare s-au îngenunchiat înaintea Domnului și s-au așezat pe locul său clar definit. Acest templu mi-a fost cunoscut deja. Cu grupul, venisem aici și primisem  inițiere spirituală. Pentru fiecare membru al grupului nostru, Domnul a prezentat oun vas din  care băuse toți după  rînd substanța albastră închisă a energiei spirituale. Și deși ceasta a fost cu mult timp în urmă, am simțit din nou o explozie spirituală puternică la vederea esenței luminoase a Domnului. De asemenea, m-am așezat în locul meu. După sensația mea erau zeci de mii de oameni. Tot aceasta  arăta o demonstrație a puterii. Domnul a fluturat crucea luminată. Totul a încetat să existe la nivelul viziunii noastre, realitatea s-a schimbat, Templul a dispărut și am văzut teritoriul mare al Rusiei de sus. El ardea, și poporul ei se grăbea de la margine la margine, fără să-și găsească locul, oamenii păreau supărați. O rază de lumină a diviat centrul,  și locul în care spațiul s-a curățat, a apărut o centrare Divină, cel care a fost cu Dumnezeu de  mîna cu El a mers la baza templului, pentru construirea de care a avut mii de sfinți, care au coborât din cer. Ei au construit un templu nu din piatră sau din lemn, ci din ei înșiși, din esența lor spirituală. Templul a crescut rapid și, în sfârșit, a strălucit cu o cupolă aurie. Mi-a amintit vechii temple medievale vechi ale Rusiei antice, complet albe, întinse spre cer cu o singură cupolă aurie.

Apoi imaginea acestui templu a fost transferată, dar într-o formă redusă, în centrul sălii Templului Domnului. Domnul s-a apropiat de el și a spus: «De acum înainte, pentru totdeauna, eu, Isus Hristos, dau voia și grijă spentru construirea unui nou templu și vieții noi pe Pămînt». Templul s-a întors pe Pămîntul Rusiei, și luminile de aur ale Domnului au strălucit pe planetă. Eu ședeam încîntat și doar priveam la  această acțiune mare, cînd am auzit în interiorul meu o voce cunoscută a Învățătorului , care ușor și foarte emoționant, părintesc, mi-a spus: „De ce lucrul, care este încredințată ție, dai altora. Noi te așteptăm la serviciul festiv. »

 

Mi-am deschis ochii. Roma în altă cameră lucra cu subcadre. Eu l-am întrebat ce planifică în Moscova,  și el a spus că intenționează să viziteze Sfînta Treime-Serghie, unde eu am planificat să ajung de mai multe ori, dar nu exista posibilitate. I-am spus că voi merge cu el. Noi nu am mîncat nimic timp de trei zile, pentru a ne prezenta înaintea altarului din Rusia într-o stare spirituală purificată. Apoi totul  întîmplase ca într-un vis. Ne-am oprit la prietenii, ne plimbam în capitală, în magazine necesare, absorbeam aer de sărbători apropiate, și a doua zi ne-am urcat în tren și ne-am pornit la lavra lui Serghei Sf. Treime.

Cînd am ajuns era  încă întuneric. Cu noi în mașină erau mai multe femei bătrîne rugătoare, ne-au arătat calea, și noi, inspirați de anticiparea unor noi descoperiri, experiențe, am mers la mănăstire. Trebuie remarcat faptul că Serghie Lavra este centrul vieții spirituale a Rusiei și poartă ideea spirituală de-a lungul anilor. Desigur, cel care a văzut acest miracol mă va înțelege. Dintr-o dată străzile orașului se termină și înaintea ta se deschide o panoramă de temple din piatră albă, încoronate cu numeroase cupole de aur. Noi am trecut prin teritoriul centrului Spiritual, cu ochii pictorilor am admirat capodopere ale arhitecturii și am mers să ne închinăm la relicvele Sf. Serghie, unul dintre stîlpul spiritualității ruse.

Mănăstirea Sfintelui Serghei-Treimi m-a impresionat  de neșters. Înăuntru nu exista nici o lumină electrică, ardeau lampade, lumînările crăpau cu focul care pîlpîia. Un șir de oameni se aflau în rînd pentru a atinge sarcofagul cu moaștele sfntului. Stăteam în mijlocul sălii, uimit.  O forță puternică și neînfrînată a răsunat înăuntrul meu. Eu am căzut pe genunchi și am început să spun rugăciuni. N-am simțit niciodată o asemenea putere în corpul meu și nici măcar nu mi-am imaginat că există așa ceva. Nu știu cît a durat această rugăciune, ce am spus, timpul părea că s-a oprit, dar cînd am revenit, flăcării tot așa ardeau, lumînării trosneau, nimeni nu mi-a acordat nici o atenție. Eu am luat loc în rînd, m-am pornit, ca toții, de-a lungul capoderelor lui Andrei Rubleov, am căzut la relicvele lui Sfîntul Serghei Radonejschii și am ieșit în ogradă.  Starea spiritului a fost ridicată,  iubirea umplea inima mea. Eu simțeam, că cu mine se petrece o transformare, eu mă fac alfel, și în jurul meu totul devine cu alte culori. Noi am aflat, că fiindcă la slujbă au venit foarte mulți oameni, slujba va avea loc în sala de masă.

Sala de masă mi s-a părut foarte mare. Fără suporturi vizibile, ea într-adevăr includea foarte mulți credincioși. Noi am început să ne apropiem de iconostas, mai aproape de preoți. Eu m-am apropiat de gard, înainte erau ilustrați chipurile sfinților. Eu mă simțeam într-un spațiu nereal. Se apropiau slujitorii, călugarii tineri. Ei deschideau în gard o ușă mică, intrau și își ocupau locurile. Eu cu interes urmăream această acțiune. Au intrat ierarhii bisericilor Ortodoxe, toți în haine de sărbătoare, cu cușme, în regalii prețioase spirituale. Ceea ce se întîmpla în jurul meu era foarte interesant și colorat. Eu pur și simplu admiram această pictură, și am auzut înăuntru glas cunoscut: «Ce mai aștepți, intră, nu te rușina».

Ca să fie clară starea mea, vreau să aduc aminte, că toată îmbrăcămintea mea în care am fost îmbrăcat,  a fost străină, căci a fost dată doar în scopul ca eu să nu îngheț, și nu a fost bogată. Eu am fost într-o scurtă neagră groasă, în cizme calde, deasupra cărora au fost îmbrăcate pantaloni negre. Eu am deschis ușa și am intrat pe teritoriul preoților. În stînga și în dreapta se aflau două coruri masculine, compuse din preoți tineri, posibil din seminare. Înainte în centru se afla icoana lui Serghii Radonejschii, către care se atingeau numai decît toți preoții veniți. Eu la fel m-am apropiat de această icoană. Energia, care o emana, a foat atît de puternică, încît am fost nevoit să fac efort ca să privesc în ochii Sfîntului. Eu am făcut cruce, m-am atins cu fruntea de icoană și  am intrat în grupul preoțior, care au stat în partea dreaptă de la intrare.  Nu știu cum s-a întîmplat tot aceasta, dar mi se părea, că picioarele singuri mă conduc în spațiu. Cel mai interesant, că pe mine parcă nimeni nu mă observa, căci nimeni nu atrăgea nici o atenție spre mine.

S-a început slujba. Totul se petrecea într-un zbor, în dizolvare. Lacrimi curgeau pe obraji, eu simțeam unificare cu totul, ce se întîmpla. Mie mi-au adus niște foițe cu nume pe o tavă frumoasă, și eu, cum și toți preoții, care stăteau alături, le-am luat și am început să le citesc, rugîndu-l pe Domnul de mijlocire. Aceste sentimente adînci și  această putere a Rusiei îmi aminteau o acțiune, care a avut loc nu demult în cer. Eu am înțeles, că tot, ce a fost zis de Domnul în templul Lui ceresc, deja s-a întrupat și trăiește pe Pămîntul Rusiei.

Acum, aducîndu-mi aminte de acești ani, eu înțeleg, cît de îndepărtat am fost de înțelegerea evenimentelor întîmplate, și cît de importantă e credința și dragostea, care le conduce pe om către scop și crează condițiile construirii lui interioare conform voiei lui Dumnezeu.  Eu știu, că se vor găsi o mulțime de sceptici, care vor protesta, citind aceste rînduri, și știu, că sunt și au fost adversari a providenței Divine. Eu înțeleg acest lucru și sunt conștient de acest fapt. Ar fi fost foarte straniu, dacă nu vor exista defel. Aceasta ar însemna, că lumea este doar albă ori doar neagră.  Dar lumea este diferită, colorată, o gamă largă de culori există în ea, care se află între alb și negru. Și, de aceea eu sunt bucuros, că sunt oameni, adversarii spiritului și sunt suporterii lui. Opoziția lor și este o luptă activă, atît de necesară pentru dizvoltarea persoanei umane. Acuma ar trebui doar de înțeles, ce îți convine mai mult, și de făcut o alegere conștientă între spirit și materie, între veșnicie și final, între Dumnezeu și haos, care reprezintă partea opusă a Legii lui Dumnezeu.

Cred că, ar trebui să explic niște aspecte lucrului spiritual. Căci, rămîne omului doar pe o clipă să-și recunoască, că în afară de lumea materiei el are așa ceva, ceva ce nu își poate (nu e la putere) la moment explica, cum deodată se lansează mecanismul realizării puterilor spirituale esenții  omului. Acest mecanism este de la început lansat în om de Dumnezeu și este necesar anume pentru aceea, ca ființța omenească să se includă în lucrul soartei anume în locul potrivit  și în timpul corespunzător.  Fix așa s-a întîmplat cu mine, tot așa se întîmplă cu oricare individuum, aflat pe planeta Pămînt. Aceasta spune în primul rînd despre aceea, că viața omului depinde de la scenariul, sensul cel mai Înalt.

Închipuiți-vă, că omul este absolut liber de la oarecare circumstanțe ori legi, și fiecare crează doar aceea, ce i se pare expedient pentru satisfacerea necesitîților sale individuale. Lumea deodată se va transforma într-un haos necontrolat, unde se vor întîmpla acțiuni inimaginabile. În interiorul omului există multe instrumente, care determină exact , că faptul dat va duce spre distrugerea esenței mele, iar această faptă mă voi înălța în fața mea și în fața celor ce mă înconjoară. Și înțelegerea aceasta  dă un impulsul dezvoltării aliații mele interioare, spiritualului meu “Eu”. Înseamnă că omul în faptele sale, chiar la nivelul înțelegerii spirituale, nu știe sensul principal a ceea ce se întîmplă, chiar dacă și are înăuntru instrumentul constrîngerii și promovării. Adică măsura, cu care omul poate măsura gradul implicațiilor posibile de la viața sa. Deși este bineînțeles, că nu e posibil de a obține exactitate concretă cu așa schimbări sau senzații, căci omul mereu face analize în viața sa.

Aș vrea să notez, că uneori această analiză și ține mișcarea omului spre adevăr, căci reprezintă un banc anumit a datelor de experiențe umane, dobîndite  pe parcursul vieții pe Pămînt, și deseori se face o barieră insurmontabilă osificată, care închide de la om viziunea lumii reale. Chiar experiența dată este necesară pentru om ca un fel de acțiune reflectoră în sfera lumii materiale. El se face obstacol în înțelegerea lumilor Spirituale, pentru că pentru învingerea barierei chipurilor reflectorice, clișeului și experienței a vieții, ar trebui de a se înărma cu calități absolut diferite, care n-au analog în lumea materiei.

Acestea calități sunt credința, dragostea și motivarea, adică voința puternică,  aspirație constantă către ținta destinată. Doar astfel de calități dau oportunitate omului a învinge barierul ostificat, construit de minte, și de a se cufunda într-o altă lume, lumea lui Dumnezeu, Spiritului, Adevărului. Așa posibilități dă omului Domnul într-un anumit loc și într-un anumit timp în calea veșnică a mișcării omului. Rolul Lui, rolul lui Dumnezeu, este decisiv în acel moment. El dă omului posibilittate de a simți alt ceva, ceva necunoscut, ce dă posibilitate de a trezi în om forțele dormitoare pînă la acel moment, care încep să necesită realizările sale. Aceaste e aspirație către cunoștințe, către necunoscut, în rîndul său îl împinge spre fapte noi, necunoscute pînă la acel moment omului. Se primește așa, că aceste forțe sunt un stimul mare și argument, decît un clișe ostificat a mintei noastre fizice și a experienței zilnice, lucrate cu anii. Omul, care a auzit apelul lui Dumnezeu, mai mult niciodată nu se va mai întoarce în starea vieții sale trecute, fiind că experiențele noi a atingerii Divine pentru om devin atît de necesare și importante, că esența lui cere repetări permanente.

Spiritul și Duhul, fiind în stare latentă pînă la un moment, ține minte și Îl știe pe Tatăl adevărat, și casa sa adevărată proprie. Și blițul cela efemer, care le scoate din starea inconștienșei, dă posibilitate a se reînnaște amintirei Spirituale, științei, care niciodată nu dispare, căci este o parte componentă a omului veșnic. Memoria veșnică, care este înscrisă la nivelul buddhic a omului, reprezintă un vas, pe care omul, pe parcursul mișcării sale infinite în univers, o umple picătură după picătură. Vasul spiritual a omului  — este potențialul lui, este posibilitatea lui a progresării către ținta destinate. Umplerea vasului dă posibilitate omului de a simți toată deplinătatea naturii Divine, originale, căci Duhul Omniscient și Atotputernic se străduie  spre realizarea sa în toate sferel a a vieții. Fix așa, cum se străduie spre aceasta materia, dar la nivelul său, material.  Lupta acestor două principii  și crează condițiile lumii reale.

Апокалипсис по-русски /С. Мазур/

Sveatoslav Mazur, V.M.S.O.N.V.P. https://www.facebook.com/sveatoslavmazurmagistr